Şcoala mea

Într-o dimineaţă mohorâtă,  într-o sâmbătă, dezlipindu-mă cu greu de aşternutul moale şi călduros, mă îndrept spre bucătăria de unde mama se auzea trebăluind.

-         Hai, Ani, am pregătit micul dejun!

-         Buna dimineaţa, mami! Vin imediat!

-         Ani, azi trebuie să-ţi faci lucrarea pentru concurs. Mai sunt câteva zile pâna la termenul limită.

-         Bine, mămico. Mănânc grăbită cu gândul la lucrare şi mă indrept spre camera mea.

Stau nedumerită in faţa unei coli albe de hârtie. Titlul eseului “Şcoala mea”

O, aş putea să scriu enorm de multe lucruri despre şcoala mea. Păi aş scrie…nu mai bine aş scrie… Şi tot gândindu-mă aşa o toropeală plăcută mă cuprinse şi observai o lumină ciudată ce venea dinspre fereastră. M-am dus la geam să văd ce se întămplă. Când, ce să vezi, un pitic îmi făcea disperat cu mina.

- Hai, Ani, concursul a început!

- Ce concurs? Bâigui eu uimită.

- Concursul intergalactic de eseuri „Şcoala mea”

- Intergalactic?!!

- Hai, nu e vreme de pierdut, şi smucindu-mă de mână mă trase într-o navetă spatială care într-o clipa îşi luă zborul.

După ce mi se perindă înaintea ochilor nenumărate galaxii cu fel de fel de planete, am aterizat.

Era o planetă cam tot atât de mare ca Pământul numai că era complet lipsită de vegetatie. Se putea respita, dar peisajul era ca în Sahara. Pe întinderea mare o mulţime de copii soseau din toate părţile.

Apoi am observat nu departe de locul unde aterizasem, patru scaune imense ce semanau cu nişte tronuri. Pe ele patru persoane îmbrăcate în robe lungi şi negre cercetau nişte hârtii.

-Acolo stă juriul! Mă lămuri piticul.

Copiii se aşezau unul după altul când cineva impunător cu privirea extrem de severă anunţă:

Începe concursul!

M-am aşezat şi eu la urmă.

Primul copil înaintă un pas şi-şi începu pledoaria:

-         Şcoala mea este de pe planeta Axel. Este cea mai mare şcoala din Univers. Cabinetele noastre...

Şi tot aşa povestiră unul după altul până se ajunse la ultimul copil. Adică, la mine.

Cu glasul gâtuit de emoţie m-am apropiat uşurel de juriu şi am rostit:

-         Şcoala mea se afla pe planeta Pământ. Este aşezată într-un colţ de rai, unde o vegetaţie bogată înconjoară clădirea. Pomi fructiferi, flori fermecătoare îţi zâmbesc de pe alei atunci când te plimbi în pauză prin curtea şcolii. Deşi este la ţată, e o şcoală cu etaj. Avem cabinete de fizică, chimie, biologie şi cel mai nou un cabinet de informatică cu care ne mândrim. Profesorii sunt oameni calmi şi buni care se stărduiesc cu multă pricepere sa ne descopere tainele ştiintelor. Elevii sunt isteţi şi silitori, cu mult bun simţ, dceşi mai fac şi ei câte o năzbâtie...deh, sunt copii...

Şi ce să vă spun...îmi place să învăţ în acestă şcoală pe care o consider cea mai frumoasă şcoală din Univers. De ce? Pentru că este a mea.

Apoi am tăcut. Cineva din direcţia juriului a anunţat:

-         Juriul se retrage pentu deliberare!

Copiii începură să se foiască sporovăind între ei în aşteptarea verdictului:

-         Linişte! Anunţă aceeaşi voce. Juriul a decis. Câştigătorul concursului este...

-         Ce faci, Ani? Visezi cu ochii deschişi? Ti-ai terminat eseul?

Glasul mamei mă făcu să tresar.

-Da, mămico...am îngăimat eu, de fapt ...mai aveam puţin...

Chivi Ana-Maria

Bertea, Prahova